Ce an ciudat!…câte vise ruinate,
M-am mutat cu
mintea-n altă parte...
Sunt între
pustiu și furtună,
Uneori
amorțită, alteori agitată,
De parcă sfârșitul ar veni îndată.
Deși începutul mi-l doresc,
Uneori visez
la cum m-aș pierde printre ruine
Acolo unde nimeni nu
mai știe de mine.
Un loc unde
să sfârșesc această stare,
Unde nici
ai mei nu mi s-ar întrista...
Iar sufletul meu din trup mi l-aș elibera.
Să nu mai fiu
singură, să fiu printre stele,
Să plutesc în
spațiu, în neant să petrec
Și până la-ntuneric cu lumina să mă-ntrec.
Dar mă tem ca
le-aș vedea chipul în gând,
Că m-aș cutremura și nu m-aș mai putea intoarce,
Nu i-aș putea îmbrățișa, să le pot da pace.
Dar rămân aici,
mai încerc câte puțin,
Până revin la
cea mai optimistă fire
Și poate
schimbarea se va ivi de după cortine.
Poate voi
avea un spectacol mai bun,
Oamenii vor observa
că exist și eu ceva mai mult.
Nu o să mă mai uite undeva-n neștire, pe mut.
Speranța mi-e
vie, undeva în adâncuri,
Aprinsă de
Ea, care iși așteaptă rândul la viață
Și care va șterge orice urmă rămasă de greață.
