Nu știu despre tine, drag cititor, dar în copilărie puneam preț pe orice lucrușor și făptură din jurul meu, aveam dragoste pentru orice. Probabil așa face orice copil, cine știe?
Ei bine, când eram micuță, am început să iubesc foarte mult...un copac. Era primul de pe stradă care prindea viață primăvara și oferea cel mai frumos parfum trecătorilor, te dezmierda pur și simplu numai trecând pe lângă el. Mereu mă opream pe lângă el ca să-l admir, era copacul meu preferat. Era. Până în momentul în care nu l-am mai găsit, fusese tăiat. Cel mai frumos și parfumat copac fusese tăiat. Motivul? Nu-l știu nici acum. Cert este că mi-am pierdut o mică parte din suflet când am descoperit acest fapt și m-a motivat să scriu despre el, ca să nu fie nicicând uitat...
Se amenință furtună afară...
Vântul se întețește cu repeziciune pe cărări,
Frunzele, proaspăt trezite din morți,
Se caută între ele, ucise de furia naturii
Și se poartă-n vânt cu un suflet de copac.
Pământul se usucă, iar râmele se tăinuiesc în străfunduri,
Lupii se agită-n haite,
Florile se sperie și se-nchid în ele,
Vrăbiile se scaldă-n praf,
Numai corbul se apropie de al său căpătâi.
Cerul își varsă lacrimile,
Rămâne fără aer, se pierde și plânge-n hohote.
Fumul sobei se răscoală-n casă,
Căci blândețea în văpaia lui se află,
Transformându-se in scrum.
A fost răpusă la pământ cu lăcomie,
Prădată de hoțul de pădure...
Tradiția morții ce-o mai urmează:
De a te îngropa acolo unde ai crescut.
Doar rădăcinele i-au rămas înfipte în pământ.
Dar ea nu va fi mâncată de viermi ca un stârv,
Poate doar gustată de timp.
Și-i va apărea ca un gând de conștiință
Nemilosului om sălbatic și, până la sfârșitul vieții,
Poate va simți o dată durerea morții acestui copac.
Și ii va pomeni prezența
De dor de umbră și parfum...
Și va trebui să trăiască doar în mirosul crimei lui,
Nebunia să-l prindă din urmă
Ca un blestem, înfășurându-l
ca o iederă
Și să moară de durere sufocat.
